“Aplicatii TIC în procesul de predare a limbii române în context transdisciplinar”,
28-29 decembrie 2009
seminarul cu tema “Aplicatii TIC în procesul de predare a limbii române în context transdisciplinar”, activitate înscrisă în cadrul proiectului „În Europa prin Internet” finanţat de Fundaţia Soros-Moldova, a întrunit toţi profesorii de română din gimnaziile, şcolile medii, liceele raionului Făleşti în ajunul sărbătorilor de iarnă.
Seminarul a constituit un cadru optim pentru întâlnirea profesorilor de limba română din raionul Făleşti cu profesori FORMATORI SIVECO România, membri ai Asociaţiei „Voluntarii Normalişti” Iasi, cu reprezentanţi ai catedrei de limba română din liceele şi gimnaziile raionului Făleşti, interesaţi de aplicarea noilor tehnologii informaţionale si de comunicare Web în procesul de predare a limbii române.
Lucrările seminarului s-au concentrat pe:
1. modalităţile de aplicare practică a transdisciplinarităţii (limba româna - TIC, limba engleza - TIC) utilizînd instrumentele web BLOG şi WIKI,
2. metoda de predare PROIECT,
3. prezentări practice ale elevilor şcolii vizitatoare,
4. schimbări de curricula pe care le aduce instruirea asistată de calculator,
Seminarul a putut oferi cadrul unui substantial schimb de experienţă între FORMATORI acreditaţi CNFP (d-na Elena Manuca şi d-l Sebastian Alexandru) şi profesorii de limba română din spaţiul rural din raionul Făleşti.
luni, 28 decembrie 2009
luni, 2 noiembrie 2009
TALENTUL DE A FI MAMĂ
Profit de puţinul timp liber să scriu. Cred că fiecare dintre voi ştiţi că în primele săptămîni de după naştere nu ai nici o dispoziţie de nimic. Întrebaţi orice mamă şi toate vor spune la fel: cea mai critică perioadă este …prima zi, prima săptămînă, prima lună. Nu timp liber, nu dispoziţie să stai cu cineva, nu chef de vorbă, vrei să stai doar tu şi bebe.
Eu am venit de la spital precum un extraterestru… Mă manifestam şi vorbeam mecanic… Mi se blocase raţionamentul complet. Nu dormisem 4 nopţi decît cîte 2 ore şi eram umflată de plîns şi de nervi că nu am experienţă şi că nici prea multe acolo nu ţi se spune. Unele asistente sînt drăguţe, altele cinice, şi ţi se spune într-una: citeşte cartea “Mama şi copilul“ .
Cu ce să încep oare? Cu tristeţea cînd am văzut bebeluşul prima data? Da… Nu e glumă … E ceea ce am simţit. Dezamăgire şi teamă să mă duc cu el acasă. Cînd mi l-au arătat prima dată… arăta ca o broască… cu fălcile umflate precum broscoii, iritat, cu pielea oribilă, uscată parcă, picioarele strîmbe, părul cleios şi sculat, precum Stan din Stan şi Bran … Şi schilod. Deşi avea 3700 gr, totuşi mă aşteptam să văd la picioruşe şi la mîini grăsime, cum au majoritatea copiilor, mai ales că la ecografii se vedea destul de gras, dar, probabil, fiindcă statea ghemuit.
Doamne, am plîns nu pentru că aveam cine ştie ce emoţii bune, am plîns fiindcă nu ştiam cum mă duc eu acasă cu un copil aşa urîţel. Îmi tot aminteam cum pe toată perioada sarcinii, cînd mă rugam la Dumnezeu, îi spuneam să-mi dea un copil sănatos şi cuminte. Nu am pomenit niciodată de frumuseţe tocmai fiindcă credeam că şi dacă va fi urîţel, eu îl voi iubi, însă acum nu vroiam să-mi zică nimeni că e caraghios. Nici cînd l-am văzut a doua oară tot nu am simţit că poate fi frumos copilul, abia a treia oară, cînd mi l-a adus la salon, l-am studiat mai bine… Eram precum maimuţele alea din Animal Planet: il păducheam şi îl întoarceam pe toate părţile să văd vreo asemănare cu mine. Aiurea… mi se părea un strain . M-am speriat şi mai rău…credeam că îmi lipseşte cu desăvîrşire instinctul matern.
Era aşa cuminte, parcă mut şi nimic nu-i trebuia. Abia cînd mi-a zis a 4 zi că a făcut icter şi că trebuie să stea la lampa aia să capete culoarea potrivită…abia atunci m-am speriat şi am reacţionat totuşi ca o mamă.
Plîngea el acolo, plîngeam şi eu…Le disperasem pe asistentele alea care îmi ziceau că mă trimit acasă şi să vin să îl iau cînd se face bine. Cică îi transmiteam şi lui starea de stres. Apoi cînd am zis hop… că plecăm acasă după 6 zile, a scăzut 400 gr în greutate, încît nu vroiau să-mi dea drumul cu el pînă ce graficul de creştere nu arată ascendent.
Am mai stat 2 zile acolo, timp în care sărmanul tot slăbea, fiindcă pînă m-am trezit eu, că nu se sătura de la sîn, a trecut ceva timp. Abia acasă, în habitatul nostru, cînd am început să ne cunoaştem mai bine, să ne mirosim, am început să-l văd mai drăguţ. Evident, după multe îngrijiri cu tot felul de creme scumpe, pînă i-am reparat pielea extrem de sensibilă.
Acum pot să zic că broasca s-a transformat în prinţ. Pe zi ce trece e tot mai frumos, sau poate mi se pare mie că am ajuns să fac tot felul de exerciţii mentale să nu o iau razna şi îmi tot repet că e un copil reuşit. Apoi am dat în altă psihoză… că nu aveam hăinuţe pentru el…toate erau mari. Toţi aduceau haine mari, George a colindat toate magazinele de bebe şi cerea cele mai mici hainute… Cînd venea cu ele acasă, tot dezbrăcat era copilul.
Apoi altă problemă, că nu făcea de 5 zile caca… Era constipat sau nici nu-şi reglase tranzitul intestinal sărmanul, că eu cînd il vedeam cum se face covrig, mă luau frisoanele. Nu am reuşit nici cu termometrul să-l irit, supozitoarele alea mi se păreau mari pentru funduleţul lui, eram năucă că nu reuşeam să-il eliberez . Am chemat ajutoare - mama, soacra, şi, din păcate, nici una nu s-a încumetat să facă ce trebuie.
Am citit pe net, de acum dădusem în boala internetului, a tot felul de forum-uri cu şi despre copii sugari… O prostie să citeşti toate alea. Mai rău te zăpăceşti.
După alte 2 zile am înţeles că te tîmpeşti de tot dacă citeşti toate alea… Şi că nimic nu se potriveşte copilului tău din ce se scrie pe acolo. Prea tîrziu am înţeles că fiecare copil e unic şi că are reacţii unice. Copiii din ziua de azi sunt mult mai precoce decît scrie în tratatele de pediatrie.
Acum… e un mare căcăcios….ne disperă cu pamperşii. Uneori schimb şi 6 pamperşi în 15 minute. Dar nu ar fi asta durerea cea mai mare, durerea pentru mine este că pute aşa de tare, că la fiecare căcat de a lui mă icnesc de mi se ridică operaţia în coşul pieptului şi sfîrşesc cu vomitatul. Cine a zis că dacă e căcatul de la copilul tău suporţi, cred că nu ştia de nasul meu. Stau cu tot felul de odorizante pe lîngă mine, fiindcă parfum evit să dau în camera unde stă bebe. De fapt, nu mă mir de nimic, am vomitat pînă în ultima clipă de sarcină... Nu cred să mă mai vindec vreodată.
Acum eu şi Mihai suntem prieteni, am reuşit după un ritm haotic de somn, să ma reglez după el, cînd doarme el, fur şi eu o oră-două de somn. Şi mulţumesc tuturor sfinţilor că seamănă cu George, cuminţel, (dar şi la faţă), că, dacă era aşa dinamic ca mine, cred că eram la nebuni de mult.
Am început să ieşim pe afară…şi de aceea nu am răspuns la apelurile voastre, e mare zgomot pe afară şi mereu vedeam după ora 4 apelul pierdut. Îi place mult afară, însă mă descurc greu cu căruţul singură. Încă îl mai studiez precum fac animalele şi nu văd nimic de la mine, aproape c-aş face constestaţie că nu e al meu… Dar l-am văzut cum l-au scos din burta mea, aşa că nu am pe cine să acuz.
Am dansat de bucurie cînd am văzut după 2 saptămîni cum ia în greutate, dar am şi stat pe capul lui să mănînce… precum stau soacrele alea rele. Am învăţat că trebuie să-i dau lapte la cerere şi nu cum ziceau alea în spital la program de 3-4 ori. Dar, e drept că pînă să fii deştept, întîi eşti prost… aşa că nu mai ascult de nimeni şi fac cum cred eu de cuviinţă. Că pînă la urmă, vorba lui George: cresc copii analfabeţii şi idioţii şi nu ne vom pricepe noi? Asta e acum… şcoala asta nu se face nicăieri decît la propriul domiciliu şi cu propriul obiect.
Aşa cum nu există nici copii perfecţi, nu vor exista nici părinţi perfecţi şi de acum merg pe ideea că o să mă străduiesc să fac un om de nădejde din el. Acum am alt job şi alt şef: bebe. Dar e un sef bun, ne lasă să dormim, nu se isterizează la plîns, adică nici colici nu are, scînceşte doar cînd îi este foame şi trebuie schimbat şi nu se supără dacă nu reactionăm prompt la cerinţele lui. Însă are şi defecte: e pretenţios la cosmetice şi mare consumator de finanţe.
Plimbarea zilnică a devenit un prilej de evadare, că la început mă temeam şi de umbra mea, dar mite să-l las pe alte mîini cît fac o baie.
Acum pot să spun cert şi cu mîna pe inimă că sunt un alt om, aş vrea să cred că mult mai bun decît înainte şi că, atunci cînd mi-a zîmbit prima dată, am uitat de toate relele ce le-am văzut şi trăit în spital şi am uitat şi de toate sacrificiile pe care le-am făcut. Deja am început să-l citesc, ştiu cînd plînge de foame şi cînd scînceşte de plictiseală. Săptămîna asta am găsit destulă energie să mă uit din nou în oglindă şi deja am început să fac exerciţii să slăbesc.
O să mai revin cu alte impresii curînd. Mă duc că scînceşte şi stă cu gura căscată, ca şi puii de vrabie să le pice ceva din cer în gură.
Aaaaaaaaa, uitasem ce-i mai important: nu mai vreau fată… Prea mult se chinuie o fată.
Adriana Pădure
Eu am venit de la spital precum un extraterestru… Mă manifestam şi vorbeam mecanic… Mi se blocase raţionamentul complet. Nu dormisem 4 nopţi decît cîte 2 ore şi eram umflată de plîns şi de nervi că nu am experienţă şi că nici prea multe acolo nu ţi se spune. Unele asistente sînt drăguţe, altele cinice, şi ţi se spune într-una: citeşte cartea “Mama şi copilul“ .
Cu ce să încep oare? Cu tristeţea cînd am văzut bebeluşul prima data? Da… Nu e glumă … E ceea ce am simţit. Dezamăgire şi teamă să mă duc cu el acasă. Cînd mi l-au arătat prima dată… arăta ca o broască… cu fălcile umflate precum broscoii, iritat, cu pielea oribilă, uscată parcă, picioarele strîmbe, părul cleios şi sculat, precum Stan din Stan şi Bran … Şi schilod. Deşi avea 3700 gr, totuşi mă aşteptam să văd la picioruşe şi la mîini grăsime, cum au majoritatea copiilor, mai ales că la ecografii se vedea destul de gras, dar, probabil, fiindcă statea ghemuit.
Doamne, am plîns nu pentru că aveam cine ştie ce emoţii bune, am plîns fiindcă nu ştiam cum mă duc eu acasă cu un copil aşa urîţel. Îmi tot aminteam cum pe toată perioada sarcinii, cînd mă rugam la Dumnezeu, îi spuneam să-mi dea un copil sănatos şi cuminte. Nu am pomenit niciodată de frumuseţe tocmai fiindcă credeam că şi dacă va fi urîţel, eu îl voi iubi, însă acum nu vroiam să-mi zică nimeni că e caraghios. Nici cînd l-am văzut a doua oară tot nu am simţit că poate fi frumos copilul, abia a treia oară, cînd mi l-a adus la salon, l-am studiat mai bine… Eram precum maimuţele alea din Animal Planet: il păducheam şi îl întoarceam pe toate părţile să văd vreo asemănare cu mine. Aiurea… mi se părea un strain . M-am speriat şi mai rău…credeam că îmi lipseşte cu desăvîrşire instinctul matern.
Era aşa cuminte, parcă mut şi nimic nu-i trebuia. Abia cînd mi-a zis a 4 zi că a făcut icter şi că trebuie să stea la lampa aia să capete culoarea potrivită…abia atunci m-am speriat şi am reacţionat totuşi ca o mamă.
Plîngea el acolo, plîngeam şi eu…Le disperasem pe asistentele alea care îmi ziceau că mă trimit acasă şi să vin să îl iau cînd se face bine. Cică îi transmiteam şi lui starea de stres. Apoi cînd am zis hop… că plecăm acasă după 6 zile, a scăzut 400 gr în greutate, încît nu vroiau să-mi dea drumul cu el pînă ce graficul de creştere nu arată ascendent.
Am mai stat 2 zile acolo, timp în care sărmanul tot slăbea, fiindcă pînă m-am trezit eu, că nu se sătura de la sîn, a trecut ceva timp. Abia acasă, în habitatul nostru, cînd am început să ne cunoaştem mai bine, să ne mirosim, am început să-l văd mai drăguţ. Evident, după multe îngrijiri cu tot felul de creme scumpe, pînă i-am reparat pielea extrem de sensibilă.
Acum pot să zic că broasca s-a transformat în prinţ. Pe zi ce trece e tot mai frumos, sau poate mi se pare mie că am ajuns să fac tot felul de exerciţii mentale să nu o iau razna şi îmi tot repet că e un copil reuşit. Apoi am dat în altă psihoză… că nu aveam hăinuţe pentru el…toate erau mari. Toţi aduceau haine mari, George a colindat toate magazinele de bebe şi cerea cele mai mici hainute… Cînd venea cu ele acasă, tot dezbrăcat era copilul.
Apoi altă problemă, că nu făcea de 5 zile caca… Era constipat sau nici nu-şi reglase tranzitul intestinal sărmanul, că eu cînd il vedeam cum se face covrig, mă luau frisoanele. Nu am reuşit nici cu termometrul să-l irit, supozitoarele alea mi se păreau mari pentru funduleţul lui, eram năucă că nu reuşeam să-il eliberez . Am chemat ajutoare - mama, soacra, şi, din păcate, nici una nu s-a încumetat să facă ce trebuie.
Am citit pe net, de acum dădusem în boala internetului, a tot felul de forum-uri cu şi despre copii sugari… O prostie să citeşti toate alea. Mai rău te zăpăceşti.
După alte 2 zile am înţeles că te tîmpeşti de tot dacă citeşti toate alea… Şi că nimic nu se potriveşte copilului tău din ce se scrie pe acolo. Prea tîrziu am înţeles că fiecare copil e unic şi că are reacţii unice. Copiii din ziua de azi sunt mult mai precoce decît scrie în tratatele de pediatrie.
Acum… e un mare căcăcios….ne disperă cu pamperşii. Uneori schimb şi 6 pamperşi în 15 minute. Dar nu ar fi asta durerea cea mai mare, durerea pentru mine este că pute aşa de tare, că la fiecare căcat de a lui mă icnesc de mi se ridică operaţia în coşul pieptului şi sfîrşesc cu vomitatul. Cine a zis că dacă e căcatul de la copilul tău suporţi, cred că nu ştia de nasul meu. Stau cu tot felul de odorizante pe lîngă mine, fiindcă parfum evit să dau în camera unde stă bebe. De fapt, nu mă mir de nimic, am vomitat pînă în ultima clipă de sarcină... Nu cred să mă mai vindec vreodată.
Acum eu şi Mihai suntem prieteni, am reuşit după un ritm haotic de somn, să ma reglez după el, cînd doarme el, fur şi eu o oră-două de somn. Şi mulţumesc tuturor sfinţilor că seamănă cu George, cuminţel, (dar şi la faţă), că, dacă era aşa dinamic ca mine, cred că eram la nebuni de mult.
Am început să ieşim pe afară…şi de aceea nu am răspuns la apelurile voastre, e mare zgomot pe afară şi mereu vedeam după ora 4 apelul pierdut. Îi place mult afară, însă mă descurc greu cu căruţul singură. Încă îl mai studiez precum fac animalele şi nu văd nimic de la mine, aproape c-aş face constestaţie că nu e al meu… Dar l-am văzut cum l-au scos din burta mea, aşa că nu am pe cine să acuz.
Am dansat de bucurie cînd am văzut după 2 saptămîni cum ia în greutate, dar am şi stat pe capul lui să mănînce… precum stau soacrele alea rele. Am învăţat că trebuie să-i dau lapte la cerere şi nu cum ziceau alea în spital la program de 3-4 ori. Dar, e drept că pînă să fii deştept, întîi eşti prost… aşa că nu mai ascult de nimeni şi fac cum cred eu de cuviinţă. Că pînă la urmă, vorba lui George: cresc copii analfabeţii şi idioţii şi nu ne vom pricepe noi? Asta e acum… şcoala asta nu se face nicăieri decît la propriul domiciliu şi cu propriul obiect.
Aşa cum nu există nici copii perfecţi, nu vor exista nici părinţi perfecţi şi de acum merg pe ideea că o să mă străduiesc să fac un om de nădejde din el. Acum am alt job şi alt şef: bebe. Dar e un sef bun, ne lasă să dormim, nu se isterizează la plîns, adică nici colici nu are, scînceşte doar cînd îi este foame şi trebuie schimbat şi nu se supără dacă nu reactionăm prompt la cerinţele lui. Însă are şi defecte: e pretenţios la cosmetice şi mare consumator de finanţe.
Plimbarea zilnică a devenit un prilej de evadare, că la început mă temeam şi de umbra mea, dar mite să-l las pe alte mîini cît fac o baie.
Acum pot să spun cert şi cu mîna pe inimă că sunt un alt om, aş vrea să cred că mult mai bun decît înainte şi că, atunci cînd mi-a zîmbit prima dată, am uitat de toate relele ce le-am văzut şi trăit în spital şi am uitat şi de toate sacrificiile pe care le-am făcut. Deja am început să-l citesc, ştiu cînd plînge de foame şi cînd scînceşte de plictiseală. Săptămîna asta am găsit destulă energie să mă uit din nou în oglindă şi deja am început să fac exerciţii să slăbesc.
O să mai revin cu alte impresii curînd. Mă duc că scînceşte şi stă cu gura căscată, ca şi puii de vrabie să le pice ceva din cer în gură.
Aaaaaaaaa, uitasem ce-i mai important: nu mai vreau fată… Prea mult se chinuie o fată.
Adriana Pădure
duminică, 25 octombrie 2009
Cornelia Tihon - Talent PLUS
Această rubrică este lansată despre tinerii basarabeni plecaţi peste hotare la muncă sau studii, pentru care Europa sau viaţa peste Ocean este o şansă demnă de a fi apreciată şi urmată. Această secţiune are rolul de a încuraja şi de a oferi exemple de tărie morală a tinerilor care urmăreşte să scoată în evidenţă schimbările pozitive care se petrec în lupta contra corupţiei şi a incompetenţei, sugerând în acest fel că este posibil ca “o singură persoană să schimbe ceva.” Au plecat nu pentru că au fugit de greu, ci pentru că au avut şansa vieţii lor, la unii fiind destul de spinoasă, cu ramificaţii, rupturi, dar care, în toate cazurile, au un sfîrşit onorant : un loc de muncă în oficii de prestigiu europene sau de pe continentul american.
Pentru ei totul este posibilitate, tot ce şi-au propus se transformă în echivalentul acţiune.
În bună parte altruişti pînă în măduva oaselor cum se spune pe la noi, se conduc în acţiunile lor de valori şi principii. Nu putem să nu explicăm în cîteva rînduri aceste rînduri şi motivul pentru care i-am selectat pentru rubrica noastră.
Selectarea a fost executată fără careva discernămînt. Adică, să fie “de-al nostru”, cu vîrstă de pînă la 30 ani, angajat peste hotare în oficii sau studii universitare de excelenţă şi care nu munceşte “la negru”. Nişte critici, cărora le-am expus intenţia de a prezenta aceşti tineri, mi-au “sugerat” că va fi un eşec pornirea mea, pentru că “ai noştri” sunt mai buni decît europenii, aşa că nu mai avem ce discuta, nu mai este loc de promovare de vreme ce şi-au găsit un loc bun oriunde numai nu la noi acasă. O fi şi ăsta un adevăr, dar să nu uităm că de cele mai multe ori tinerii noştri, veniţi de la studii de peste hotare se ciocnesc la angajare de refuzul că «deşi au studii europene, nu cunosc realitatea de la noi, legislaţia noastră diferă de cea internaţională », etc. Nu se recunoaşte corupţia, salariile simbolice şi mizere oferite în dependenţă de calitatea profesională, ci «de situaţia de la noi».
Se numeşte Cornelia Tihon, cîntă la 18 instrumente populare aerofone, dintre care nici naiul, nici fluierul, nici tilinca, ocarina sau cavalul nu mai au secrete pentru ea. Cantă la fel de bine la oricare dintre ele, plus la iorgafon, tiuga cu două picioare, fluierele gemene, la tutora, "un fluier mai mic care are la un capat un maţ de porc" sau drîmba - "un fluier fără dop".
Printre achiziţiile ei se numără peste 60 diplome la diferite concursuri din Ţară. Sub contract de management cu Fundaţia PHOENIX realizează:
- lansarea primului album personal ( cu prelucrări de teme folclorice, interpretate la instrumente tradiţionale, în orchestraţii actuale: house. club’in); un turneu european in cadrul caravanei “Miss Diaspora”- Italia, Germania, Austria, Belgia (cu finală în Festivalul “Callatis 2005”, Mangalia); participarea cu succes (Locul 2 ) la Festivalul MAMAIA /FOLCLOR – august 2005; recital în seara finală (folclor) a Festivalului CERBUL DE AUR 2005; recital în seara folclorică pe scena Festivalului ‘’G. ENESCU’’- septembrie 2005; Participarea la Festivalul WORLD MUSIC din Stara Zagora/Bularia (3-7 octombrie 2005) cu un experiment foarte apreciat (live performance with Gojira &Kosak – electro DJ); Multiple recitaluri folk alături de Raluca (ex- Angel) şi Elena (ex-Hora) sau folclorice – împreuna cu orchestra Botgros (Chisinau), “Ciuleandra” (Pitesti); În perioada 16-19 martie 2006 a performat zilnic timp de o jumătate de ora în incinta Muzeului de artă Africană din Capetowne/ Africa de Sud – reprezentînd România la cel mai mare festival de folclor mondial.
1.De ce ai vrut sã studiezi „afară”?
În acel moment în Moldova (unde , de altfel se studia – ca întotdeauna – foarte serios ) nu se întrevedeau posibilităţi de afirmare artistică; nici măcar de exercitare a meseriei de interpret, nu doar promovarea era deficitară. Stiam sigur ca asta vreau să fac şi, evident, voiam să fiu şi auzită/văzută.
2. Ce diferenţe te-au frapat?
Dincolo de « agitaţie, aglomeraţie - în general în societatea bucureşteană », în şcoala din România trebuie să remarc o oarecare superficialitate a tratării studiului. Eu mi-am dorit foarte mult să studiez cu profesorul Ion Negură şi de aceea am făcut de 2 ori clasa a VI -a (mai întîi la LIceul « Dinu Lipatti » şi apoi la « George Enescu »). Aveam doar 10 ani cînd am venit în Bucureşti; nu aveam bursă, locuinţă şi mi-a fost destul de greu, dar am considerat că merită efortul.
3.Ce ţi-a plăcut mai mult acolo unde ai studiat?
Eu prelungesc studiul cît se poate. De la 5 ani (cînd tatăl meu – profesor de istorie) mi-a pus în mînă primul fluier, de cînd mă scol şi pînă mă culc cînt – clasic, jazz, folclor, orice - la nai preponderent, dar şi la unul din celelalte 18 instrumente aerofone pe care le-am achiziţonat de la diferiţi meşteri populari. Deci orele de şcoală sunt doar o parte din studiul meu care înseamnă şi lucru individual, şi «îndrumat» de maestrul Gheorghe Zamfir şi repetiţii/ înregistrări/ concerte în diferite formule artistice: Raluca /Angel (folk-pop), Harry Tavitian & Orient Express (etno-jazz), Gojira & Kosak (electro). Acum pregătesc alături de trupa K1 şi Felicia Filip un spectacol etno-simfonic pentru un turneu de 15 zile în Austria, Belgia, Franţa, Germania, Italia , Spania. Ca să răspund la întrebare, cel mai mult îmi place aici că «e nevoie de ce ştiu şi vreau eu să fac».
4.Ai colegi care s-au întors? Colegi care au rămas?
Da, am avut la început o colegă care n-a rezistat şi s-a întors la Chişinau (nu ştiu dacă din cauza şcolii sau …). În general, cei care decid să vină aici fac toate eforturile să reziste.
5.Dacă te-ai întoarce la momentul plecării, ai mai pleca?
Dacă aş fi la fel de mică, dar aş putea cîntări greutăţile, nu. De altfel, acum ştiu că şi în Moldova s-au schimbat în bine multe lucruri din punct de vedere al receptării artistice. Dar cum sunt mare şi am pretenţii/ aşteptări şi mai mari…
Gheorghe ŞOVA
duminică, 14 iunie 2009
Vizită... la Călăraşi
Mereu ne-am dorit să vizităm CCAII Călăraşi, dar şi Liceul Teoretic "M. Sadoveanu". Centrul Comunitar urma să-l vizităm pentru a afla cum se descurcă în condiţiile existente, cum se spune pe la noi, de criză economică, financiară, mondială, etc. Şi aveam să aflăm că de toate le avem cu prisosinţă, doar că la Călaraşi am depistat o frumoasă ... lipsă de criză de resurse umane. Nu ştiu pe cît de potrivite sunt aceste cuvinte, pe cît de logice sunt, dar îmi permit o astfel de exprimare, pentru că omul sfînţeşte şi locul, şi netul. Or, lucrurile puse la punct de domnul Valeriu Gorincioi de la Călăraşi par a fi nu numai un exemplu, ci şi o invidie sănătoasă. Pentru că lucrurile merg bine, iar cînd spunem astfel, ne referim şi la relaţiile stabilite între CCAII Călăraşi şi adminsitraţia locală. Or, susţinerea CCAII Călaraşi de către consiliul local denotă că această instituţie comunitară este utilă şi necesară. Dincolo de încărcătura politică ce se face poate resimţită şi la Călăraşi, cînd este vorba de instruire, informare, cunoaştere, aici cu toţii decid în favoarea acestora. La lecţia demonstrativă de chimie fiecare membru al delegaţiei de la Făleşti a putut să urmărească experienţele la tema "Proteinele", fapt ce i-a făcut şi mai curioşi de posibilităţile soft-urilor educaţionale aplicate în acest liceu.
În rezultat, am intrat şi în clasa XII absolventă, unde, pare, că fiecare al doilea licean este premiant la concursurile naţionale pe obiecte, iar Dragoş Gîlcă a depăşit toate aşteptările şi colegilor, şi profesorilor. În cadrul acestei deplasări ce e parte a proiectului de dezvoltare a capacităţilor CCAII Făleşti, susţinut financiar de către Fundaţia Soros-Moldova, au beneficiat reprezentanţi ai CCAII Făleşti, CCAII Scumpia, CCAII Mărăndeni, Centrul de Tineret Chetriş.
TALENT PLUS
Trecută poate peste atenţia mass-media, Ziua de 1 iunie 2009 a coincis cu lansarea unei publicaţii inedite - TALENT PLUS. Adică, o revistă editată de o echipă tînără despre tineri talentaţi din Republica Moldova.
E o publicaţie care însumează nume de tineri care s-au remarcat deja în domeniul lor. Ei, bine, primul număr a adunat filă cu filă nişte nume cunoscute mai mult sau mai puţin publicului. Deşi, cine nu a auzut de interpreta de folclor Tămărica Costriţchi, Mihaela Dunaf, naistul Iulian Puşcă, Tatiana Panfil?
Sau de ceramistul Adrian Triboi, despre care compozitorul Constantin Rusnac, prezent la manifestare, a ţinut neapărat să spună cuvinte de înaltă apreciere. La Jocurile Delfice Adrian Triboi a fost practic fără concurenţi, asta fiind diferenţa între artistul de 22 ani din Moldova faţă de ceilalţi participanţi. Distinsele doamne - Lucia Mîrza, preşedinte, Asociaţia copii dotaţi din Republica Moldova, şi profesoara universitară Tamara Cristei, au selectat minuţios membrii asociaţiei care să fie incluşi în numărul de inaugurare.
Iar grupul muzical CLASSIC, prin Sandu Reva, Bogdan Pascari, Sergiu Ursu, Octavian Pogor, Vitalie Cobzac şi dirijorul Eugen Bocico, re-confirmă faptul unor talente inedite.
Editată în condiţii poligrafice de lux, revista poartă şi un autograf al compozitorului şi academicianului Eugen Doga, considerat, pe bună dreptate, patronul spiritual al Asociaţiei, dar şi a revistei. La manifestarea prilejuită de lansarea revistei TALENT PLUS, dar şi la mica aniversare de 8 ani ai asociaţiei, au participat compozitorul Constantin Rusnac, interpreta de muzică populară Maria Ţărnă, omul de cultură Dorel Ţărnă. Iar susţinerea logistică, altfel spus, gazdă a manifestării, s-a oferit a fi restaurantul Vila Veche din Chişinău (str. Eminescu, 44/1).
E o publicaţie care însumează nume de tineri care s-au remarcat deja în domeniul lor. Ei, bine, primul număr a adunat filă cu filă nişte nume cunoscute mai mult sau mai puţin publicului. Deşi, cine nu a auzut de interpreta de folclor Tămărica Costriţchi, Mihaela Dunaf, naistul Iulian Puşcă, Tatiana Panfil?
Sau de ceramistul Adrian Triboi, despre care compozitorul Constantin Rusnac, prezent la manifestare, a ţinut neapărat să spună cuvinte de înaltă apreciere. La Jocurile Delfice Adrian Triboi a fost practic fără concurenţi, asta fiind diferenţa între artistul de 22 ani din Moldova faţă de ceilalţi participanţi. Distinsele doamne - Lucia Mîrza, preşedinte, Asociaţia copii dotaţi din Republica Moldova, şi profesoara universitară Tamara Cristei, au selectat minuţios membrii asociaţiei care să fie incluşi în numărul de inaugurare.
Iar grupul muzical CLASSIC, prin Sandu Reva, Bogdan Pascari, Sergiu Ursu, Octavian Pogor, Vitalie Cobzac şi dirijorul Eugen Bocico, re-confirmă faptul unor talente inedite.
Editată în condiţii poligrafice de lux, revista poartă şi un autograf al compozitorului şi academicianului Eugen Doga, considerat, pe bună dreptate, patronul spiritual al Asociaţiei, dar şi a revistei. La manifestarea prilejuită de lansarea revistei TALENT PLUS, dar şi la mica aniversare de 8 ani ai asociaţiei, au participat compozitorul Constantin Rusnac, interpreta de muzică populară Maria Ţărnă, omul de cultură Dorel Ţărnă. Iar susţinerea logistică, altfel spus, gazdă a manifestării, s-a oferit a fi restaurantul Vila Veche din Chişinău (str. Eminescu, 44/1).
sâmbătă, 6 iunie 2009
Un strop, o lacrima, un dor...
A murit Andrei Vartic. Dincolo de datele biografice, dincolo de realizările sale cunoscute, Andrei Vartic a fost o părticică pentru Asociaţia "Alianţa între generaţii". Ultimele luni din viaţa lui le-am trăit în suferinţa ce îl însoţea. Era angajatul nostru, consultantul nostru.
Era acel strop de încredere ce ne însoţea în paşii ce i-am urmat sau mai sunt pe cale de a fi realizate. Marii paşi făcuţi sau pe cale de a fi făcuţi erau cîntăriţi de aprecierea lui Andrei Vartic. Trebuia să spună "Binee", ca să subînţelegem că direcţia generală, intenţiile asociaţiei sunt de mare importanţă.
Era acea lacrimă care spăla ruşinea cu care se acoperea acest popor ticăloşit, înrobit, dar care a preferat să aleagă prin propria voinţă mizeria.
Va ramîne ca un dor, un cîntec. Pentru că a iubit libertatea în toate împrejurările.
Cu o verticalitate intelectuală de invidiat, a fost un bărbat emoţional şi sentimmental. De asta a putut să se manifeste plenar în domeniile relevante. În ultimile luni de viaţă era un avid de muncă, de scris. Simţea că nu are timp să le aştearnă pe toate, simţea că vor rămîne lucruri nescrise şi nespuse. Ştim că ultimele eseuri au fost scrise în sala de reanimare, într-o suferinţă chinuitoare. Dar mai rămîn nepublicate schiţe, teze, notiţe, care vor deveni ulterior baza unor analize fundamentale ale vieţii şi activităţii sale.
Vom simti lipsa acestui strop, acestei lacrimi, acestui dor.
Adio, Andrei!
vineri, 1 mai 2009
Uliţa copilăriei mele
M-am lăsat pradă amintirilor şi zîmbesc frumos, ştrengăreşte. Dar acum sunt singur în faţa calculatorului şi îmi aduc aminte că bunicile mele au murit în urma buneilor, deşi casa nu a fost vîndută, ci înstrăinată către rude de gradul unu sau doi, ultima dată cînd am trecut pe acolo nu mai era mirozna acea de copturi şi bunătăţuri, uliţa mi s-a părut pustie, satul şi mai pustiu. A mai rămas doar în visul meu.
Uliţa copilăriei mele sunt, de fapt, două. De fapt trei, numai că una nu era chiar uliţă, ci o cărare pe care mergeam spre şcoală cu bunul mei prieten Liova. De fapt e Leonte. Zilele trecute mergeam pe o şosea asfaltată, cu fiul meu, care, fiind la oraş, nu-mi prea cunoaşte uliţele copilăriei mele. Uliţa mea e un univers întreg, o uliţă de ţară, pe care trec toţi oamenii, dar a doua e mai importantă, pentru că este cărarea pe care o parcurgeam zi de zi cu Liova spre şi dinspre şcoală, iar a treia, universul adică, fiind cam tot satul şi împrejurimile.
Uliţa propriu-zisă este strada copilăriei mele, într-un sat destul de mare, dar confundat cu un alt sat, care are mănăstire şi era în acest fel mai cunoscut. Pe timp de ploaie uliţa (care era "pavată" cu un praf de o palmă) se transforma în zonă inaccesibilă maşinilor. Acel praf mi s-a întipărit în memorie ca ţărîna în care mă jucam cu puţa... ei, nu numai eu, ci şi Nelu, Chiuşa şi iar Liova, dar şi să provocăm o colbăraie cu mai multe crengi cu frunze încît albiturile întinse de către gospodine să devină de o altă culoare.
Ulita copilăriei mele era de fapt foarte importantă, pentru că de o parte şi de alta erau construite în total 12 case, patru de o parte şi 8 de altă parte. Şi cum era la ţară, pe atunci, prispa şi soba şi multe alte elemente de construcţie foloseau ca materie prima paiele amestecate cu bălegar de cal. Procedeul se numea "lipire". Şi eu, ca un copil harnic ce eram, plecam pe uliţă la adunat de materie primă.
Ce îmi plăcea în mod special în grădina părinţilor mei erau doi copaci de cireşi, înalţi cît biserica din care, cînd eram pedepsit pentru isprăvile mele, urmăream meciurile de fotbal de pe stadion, mîncam sau culegeam cireşe ca să-i îmbunez pe ai mei. De atunci am o foarte mare plăcere să culeg cireşe.
Oamenii compensau sărăcia cu o curăţenie şi o frumuseţe simplă. "De ţară". Fiecare gospodar de pe uliţa mea avea vie, care făcea dealul unde se întindea uliţa ca fiind cel mai verde, erau grădini care miroseau mirific şi din care oamenii făceau un vin boeieresc, un vin roşu, care, vorba tatei, «nu pot să merg la medic pentru că vasele sangvine sînt murdare ca paharul din care am băut ». Am uitat să spun că, în ograda noastră intrau zilnic zeci de oameni pentru o «Bună ziua », dar care erau remuneraţi cu cîte un pahărel de ghiurgiuliu. Ei, bine, şi de gîrliciul de la beci sunt legate multe amintiri ale copilăriei mele. Nu ştiţi ce este gîrliciul ? Păi, sunt scările care legau lumina zilei cu răcoarea de lîngă butoaie.
Aveam şi eu rînduiala mea în această zonă de interese. Cînd taică-meu avea de lucru sau nu prea era în duşi buni, mă punea de gardă să urmăresc cine trece pe stradă. Dacă nu-i prea convenea vizitatorul, îşi găsea, chipurile, urgentă de treburi, în care vizitatorul stătea cît stătea, fără să mai fie tratat cu ospitalitatea obişnuită în ograda noastră, dădea deci să să ducă. Şi taică-meu îl oprea şi îi oferea să bea direct din litru (un vas de un litru), care îl punea pe oaspete în dilemă : cum să bea repede un litru cu vin cît ar încăpea în patru pahare de 250 mg ? Dacă stătea la cumpănă, taică-meu, glumeţ din fire, îi spunea că are treburi şi dacă o intrat acesta cu trebi sau fără trebi, sa înghită acel litru de vin că nu are cum să-şi piardă timpul preţios.
Nu ţin minte ca cineva să nu acceptat acel litru în arşiţa de vară, cînd pentru un strop de vin beţivul era gata să facă orice. Aha, am spus-o şi pe asta – orice vizitator, în concepţia mea, era un beţivan, deşi, în realitate, erau oameni gospodari. Dar, dacă erau gospodari, îmi ziceam, de ce nu au vinul lor ?
Casa: ţărănească, trei camere. « Casa mare » e o cameră unde aveam acces numai de marile sărbători. De fapt, accesul era pentru oaspeţi, rude. Noi, copiii, stăteam în camera « din fund », care ne despărţea de camera « din faţă » doar de o simplă uşă. Camera « din fund » servea şi ca dormitor, şi ca bucătărie. În genere, aici încăpeam cu toţii: mama şi tata şi 5 fraţi şi surori. Cuptorul care ne-a fost şi leagăn şi împărăţie, dădea cu fereastra spre drum, spre care priveam zile întregi în zile de iarnă pentru că nu aveam încălţăminte de iarnă sau pentru că eram pedepsit pentru şotiile şi trăsnaiele mele.
Ţin minte de Sf. Vasile am umblat pe toate uliţele, de dimineaţă pînă seara cu semănatul, fapt pentru care tata mi-a luat hainele şi le-a atîrnat într-un sarai. Am stat pe cuptor cinci zile, pentru că nimeni nu îndrăznea să mi le aducă, iar eu nu cutezam să ies dezbracat, numai în chiloţei, pe timp de iarnă. Si atunci priveam pe fereastră cum prietenii mei să dădeau cu sania, « cu lîjile » şi « canhioarcele ».
La care se adaugă lemne de tăiet, găini de alergat, oi de păscut. Mergeam cu oile la păscut de obicei primăvara, pînă le luau ciobenii la stînă. Toată mahalaua era la rîpă, pentru că pe lîngă faptul că păşteam oile, multe jocuri le mai organizau băieţii prin rîpa mare sau hîrtoape. Eu nu prea deosebeam hîrtoapele de cartoafe, aşa că am fost ţinta glumelor cînd oile au pornit spre « cartoafe » şi strigam în gura mare că oile sunt departe, dar băieţii rîdeau şi eu nu înţelegeam de ce o fac. Păi, dacă se duc oile la « cartoafe » şi nu la hîrtoape, nu este de rîs ?
Rîpa mică a fost locul unde am învăţat ţurca, jocul de-a războiul, locul unde m-am julit la genunchi de mii de ori... etcetera, plus locul unde jucam hochei pe ghiaţă cu cele două Anicuţe care se ţineau bine pe patine, în defavoarea mea că nu eram tare la acest capitol.
Gîrla... mamă ce stres am mai făcut mahalalei noastre cînd eu, Nelu şi Chiuşa am plecat la pescuit pentru prima dată, în gîrla mică, în gîrla mare. Nu se prindea deloc peşte şi după vreo dpuă ore unde mă strigă Nelu că o prins un peşte mare-mare. Pîntecul broaştei ce o ţinea în mînă strălucea de parcă ar fi într-adevăr peşte. Dar spre seară peştele a început să nimerească « în fatcă ». Aşa am prins la peşte, încît ajunşi pe uliţă, am găsit toate mamele disperate de căutări. Cred că am împărţit peştele la toate vecinele şi atunci toate cele 12 ograzi au făcut zeamă de peşte şi mămăliguţe.
Şuşaua satului, cea mai importanta arteră, de fapt adevarată uliţă. Mai ales seara între orele 8 şi 12, ne asezam colo-aşa la podeţe, şi tăifăsuiam, ne rîdeam unii la alţii, urmăream flăcăii cum îşi sărutau iubitele. Sau în serile de sîmbătă, cînd se făceau dansuri cu fanfară, băieţii mai mari ne luau şi pe noi pînă la uşă. Nu aveam voie să intrăm, aşa că ne căutam mai departe de urmărit băieţii şi fetele care se dădeau în întuneric pentru îmbrăţişări şi sărutări.
Pădurea din hîrtoape, plantată de noi şi care mai apoi ne-a adus mare necaz să îngrijim şi să prăşim între rînduri pentru ciocleji. Demult nu am mai mers la pădurea plantată de noi, ţin minte, o parcelă de stejari.
Mai da, de Craciun şi Paşte. Există cuvinte care să exprime acea împlinire şi lumină decît aceste sărbători ? Poate că, pentru mine, era şi Hramul satului de Sf. Gheorghe, cînd eram ridicat în sus de unchii mei, fapt pentru care îi aşteptam un an întreg să vină. Mai veneau ei şi în alte dăţi, dar nu era hram şi nu aveau motive « întemeiate » să mă dea « hura ».
Deci, stau acum şi mă copleşesc amintirile. Ceea ce ţine de primul sărut, nu voi spune. Secret. Al doilea sărut ? Secret. Al treilea sărut ? Secret.
De multă vreme, însă, mă apasă un vis. Utopic. Să bată clopotul baştinei şi să ne cheme pe toţi-toţi. Să lăsăm ocupaţiile cotidiene şi să venim în sat. Toţi absolvenţii şcolii noastre, dar toţi ce şi-au luat zborul în lume din satul şi uliţa copilăriei mele.
Explicaţii: "fatca" ar însemna plasa de prins peşte, "hîrtoape" - văgăuni.
Uliţa copilăriei mele sunt, de fapt, două. De fapt trei, numai că una nu era chiar uliţă, ci o cărare pe care mergeam spre şcoală cu bunul mei prieten Liova. De fapt e Leonte. Zilele trecute mergeam pe o şosea asfaltată, cu fiul meu, care, fiind la oraş, nu-mi prea cunoaşte uliţele copilăriei mele. Uliţa mea e un univers întreg, o uliţă de ţară, pe care trec toţi oamenii, dar a doua e mai importantă, pentru că este cărarea pe care o parcurgeam zi de zi cu Liova spre şi dinspre şcoală, iar a treia, universul adică, fiind cam tot satul şi împrejurimile.
Uliţa propriu-zisă este strada copilăriei mele, într-un sat destul de mare, dar confundat cu un alt sat, care are mănăstire şi era în acest fel mai cunoscut. Pe timp de ploaie uliţa (care era "pavată" cu un praf de o palmă) se transforma în zonă inaccesibilă maşinilor. Acel praf mi s-a întipărit în memorie ca ţărîna în care mă jucam cu puţa... ei, nu numai eu, ci şi Nelu, Chiuşa şi iar Liova, dar şi să provocăm o colbăraie cu mai multe crengi cu frunze încît albiturile întinse de către gospodine să devină de o altă culoare.
Ulita copilăriei mele era de fapt foarte importantă, pentru că de o parte şi de alta erau construite în total 12 case, patru de o parte şi 8 de altă parte. Şi cum era la ţară, pe atunci, prispa şi soba şi multe alte elemente de construcţie foloseau ca materie prima paiele amestecate cu bălegar de cal. Procedeul se numea "lipire". Şi eu, ca un copil harnic ce eram, plecam pe uliţă la adunat de materie primă.
Ce îmi plăcea în mod special în grădina părinţilor mei erau doi copaci de cireşi, înalţi cît biserica din care, cînd eram pedepsit pentru isprăvile mele, urmăream meciurile de fotbal de pe stadion, mîncam sau culegeam cireşe ca să-i îmbunez pe ai mei. De atunci am o foarte mare plăcere să culeg cireşe.
Oamenii compensau sărăcia cu o curăţenie şi o frumuseţe simplă. "De ţară". Fiecare gospodar de pe uliţa mea avea vie, care făcea dealul unde se întindea uliţa ca fiind cel mai verde, erau grădini care miroseau mirific şi din care oamenii făceau un vin boeieresc, un vin roşu, care, vorba tatei, «nu pot să merg la medic pentru că vasele sangvine sînt murdare ca paharul din care am băut ». Am uitat să spun că, în ograda noastră intrau zilnic zeci de oameni pentru o «Bună ziua », dar care erau remuneraţi cu cîte un pahărel de ghiurgiuliu. Ei, bine, şi de gîrliciul de la beci sunt legate multe amintiri ale copilăriei mele. Nu ştiţi ce este gîrliciul ? Păi, sunt scările care legau lumina zilei cu răcoarea de lîngă butoaie.
Aveam şi eu rînduiala mea în această zonă de interese. Cînd taică-meu avea de lucru sau nu prea era în duşi buni, mă punea de gardă să urmăresc cine trece pe stradă. Dacă nu-i prea convenea vizitatorul, îşi găsea, chipurile, urgentă de treburi, în care vizitatorul stătea cît stătea, fără să mai fie tratat cu ospitalitatea obişnuită în ograda noastră, dădea deci să să ducă. Şi taică-meu îl oprea şi îi oferea să bea direct din litru (un vas de un litru), care îl punea pe oaspete în dilemă : cum să bea repede un litru cu vin cît ar încăpea în patru pahare de 250 mg ? Dacă stătea la cumpănă, taică-meu, glumeţ din fire, îi spunea că are treburi şi dacă o intrat acesta cu trebi sau fără trebi, sa înghită acel litru de vin că nu are cum să-şi piardă timpul preţios.
Nu ţin minte ca cineva să nu acceptat acel litru în arşiţa de vară, cînd pentru un strop de vin beţivul era gata să facă orice. Aha, am spus-o şi pe asta – orice vizitator, în concepţia mea, era un beţivan, deşi, în realitate, erau oameni gospodari. Dar, dacă erau gospodari, îmi ziceam, de ce nu au vinul lor ?
Casa: ţărănească, trei camere. « Casa mare » e o cameră unde aveam acces numai de marile sărbători. De fapt, accesul era pentru oaspeţi, rude. Noi, copiii, stăteam în camera « din fund », care ne despărţea de camera « din faţă » doar de o simplă uşă. Camera « din fund » servea şi ca dormitor, şi ca bucătărie. În genere, aici încăpeam cu toţii: mama şi tata şi 5 fraţi şi surori. Cuptorul care ne-a fost şi leagăn şi împărăţie, dădea cu fereastra spre drum, spre care priveam zile întregi în zile de iarnă pentru că nu aveam încălţăminte de iarnă sau pentru că eram pedepsit pentru şotiile şi trăsnaiele mele.
Ţin minte de Sf. Vasile am umblat pe toate uliţele, de dimineaţă pînă seara cu semănatul, fapt pentru care tata mi-a luat hainele şi le-a atîrnat într-un sarai. Am stat pe cuptor cinci zile, pentru că nimeni nu îndrăznea să mi le aducă, iar eu nu cutezam să ies dezbracat, numai în chiloţei, pe timp de iarnă. Si atunci priveam pe fereastră cum prietenii mei să dădeau cu sania, « cu lîjile » şi « canhioarcele ».
La care se adaugă lemne de tăiet, găini de alergat, oi de păscut. Mergeam cu oile la păscut de obicei primăvara, pînă le luau ciobenii la stînă. Toată mahalaua era la rîpă, pentru că pe lîngă faptul că păşteam oile, multe jocuri le mai organizau băieţii prin rîpa mare sau hîrtoape. Eu nu prea deosebeam hîrtoapele de cartoafe, aşa că am fost ţinta glumelor cînd oile au pornit spre « cartoafe » şi strigam în gura mare că oile sunt departe, dar băieţii rîdeau şi eu nu înţelegeam de ce o fac. Păi, dacă se duc oile la « cartoafe » şi nu la hîrtoape, nu este de rîs ?
Rîpa mică a fost locul unde am învăţat ţurca, jocul de-a războiul, locul unde m-am julit la genunchi de mii de ori... etcetera, plus locul unde jucam hochei pe ghiaţă cu cele două Anicuţe care se ţineau bine pe patine, în defavoarea mea că nu eram tare la acest capitol.
Gîrla... mamă ce stres am mai făcut mahalalei noastre cînd eu, Nelu şi Chiuşa am plecat la pescuit pentru prima dată, în gîrla mică, în gîrla mare. Nu se prindea deloc peşte şi după vreo dpuă ore unde mă strigă Nelu că o prins un peşte mare-mare. Pîntecul broaştei ce o ţinea în mînă strălucea de parcă ar fi într-adevăr peşte. Dar spre seară peştele a început să nimerească « în fatcă ». Aşa am prins la peşte, încît ajunşi pe uliţă, am găsit toate mamele disperate de căutări. Cred că am împărţit peştele la toate vecinele şi atunci toate cele 12 ograzi au făcut zeamă de peşte şi mămăliguţe.
Şuşaua satului, cea mai importanta arteră, de fapt adevarată uliţă. Mai ales seara între orele 8 şi 12, ne asezam colo-aşa la podeţe, şi tăifăsuiam, ne rîdeam unii la alţii, urmăream flăcăii cum îşi sărutau iubitele. Sau în serile de sîmbătă, cînd se făceau dansuri cu fanfară, băieţii mai mari ne luau şi pe noi pînă la uşă. Nu aveam voie să intrăm, aşa că ne căutam mai departe de urmărit băieţii şi fetele care se dădeau în întuneric pentru îmbrăţişări şi sărutări.
Pădurea din hîrtoape, plantată de noi şi care mai apoi ne-a adus mare necaz să îngrijim şi să prăşim între rînduri pentru ciocleji. Demult nu am mai mers la pădurea plantată de noi, ţin minte, o parcelă de stejari.
Mai da, de Craciun şi Paşte. Există cuvinte care să exprime acea împlinire şi lumină decît aceste sărbători ? Poate că, pentru mine, era şi Hramul satului de Sf. Gheorghe, cînd eram ridicat în sus de unchii mei, fapt pentru care îi aşteptam un an întreg să vină. Mai veneau ei şi în alte dăţi, dar nu era hram şi nu aveau motive « întemeiate » să mă dea « hura ».
Deci, stau acum şi mă copleşesc amintirile. Ceea ce ţine de primul sărut, nu voi spune. Secret. Al doilea sărut ? Secret. Al treilea sărut ? Secret.
De multă vreme, însă, mă apasă un vis. Utopic. Să bată clopotul baştinei şi să ne cheme pe toţi-toţi. Să lăsăm ocupaţiile cotidiene şi să venim în sat. Toţi absolvenţii şcolii noastre, dar toţi ce şi-au luat zborul în lume din satul şi uliţa copilăriei mele.
Explicaţii: "fatca" ar însemna plasa de prins peşte, "hîrtoape" - văgăuni.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)