Profit de puţinul timp liber să scriu. Cred că fiecare dintre voi ştiţi că în primele săptămîni de după naştere nu ai nici o dispoziţie de nimic. Întrebaţi orice mamă şi toate vor spune la fel: cea mai critică perioadă este …prima zi, prima săptămînă, prima lună. Nu timp liber, nu dispoziţie să stai cu cineva, nu chef de vorbă, vrei să stai doar tu şi bebe.
Eu am venit de la spital precum un extraterestru… Mă manifestam şi vorbeam mecanic… Mi se blocase raţionamentul complet. Nu dormisem 4 nopţi decît cîte 2 ore şi eram umflată de plîns şi de nervi că nu am experienţă şi că nici prea multe acolo nu ţi se spune. Unele asistente sînt drăguţe, altele cinice, şi ţi se spune într-una: citeşte cartea “Mama şi copilul“ .
Cu ce să încep oare? Cu tristeţea cînd am văzut bebeluşul prima data? Da… Nu e glumă … E ceea ce am simţit. Dezamăgire şi teamă să mă duc cu el acasă. Cînd mi l-au arătat prima dată… arăta ca o broască… cu fălcile umflate precum broscoii, iritat, cu pielea oribilă, uscată parcă, picioarele strîmbe, părul cleios şi sculat, precum Stan din Stan şi Bran … Şi schilod. Deşi avea 3700 gr, totuşi mă aşteptam să văd la picioruşe şi la mîini grăsime, cum au majoritatea copiilor, mai ales că la ecografii se vedea destul de gras, dar, probabil, fiindcă statea ghemuit.
Doamne, am plîns nu pentru că aveam cine ştie ce emoţii bune, am plîns fiindcă nu ştiam cum mă duc eu acasă cu un copil aşa urîţel. Îmi tot aminteam cum pe toată perioada sarcinii, cînd mă rugam la Dumnezeu, îi spuneam să-mi dea un copil sănatos şi cuminte. Nu am pomenit niciodată de frumuseţe tocmai fiindcă credeam că şi dacă va fi urîţel, eu îl voi iubi, însă acum nu vroiam să-mi zică nimeni că e caraghios. Nici cînd l-am văzut a doua oară tot nu am simţit că poate fi frumos copilul, abia a treia oară, cînd mi l-a adus la salon, l-am studiat mai bine… Eram precum maimuţele alea din Animal Planet: il păducheam şi îl întoarceam pe toate părţile să văd vreo asemănare cu mine. Aiurea… mi se părea un strain . M-am speriat şi mai rău…credeam că îmi lipseşte cu desăvîrşire instinctul matern.
Era aşa cuminte, parcă mut şi nimic nu-i trebuia. Abia cînd mi-a zis a 4 zi că a făcut icter şi că trebuie să stea la lampa aia să capete culoarea potrivită…abia atunci m-am speriat şi am reacţionat totuşi ca o mamă.
Plîngea el acolo, plîngeam şi eu…Le disperasem pe asistentele alea care îmi ziceau că mă trimit acasă şi să vin să îl iau cînd se face bine. Cică îi transmiteam şi lui starea de stres. Apoi cînd am zis hop… că plecăm acasă după 6 zile, a scăzut 400 gr în greutate, încît nu vroiau să-mi dea drumul cu el pînă ce graficul de creştere nu arată ascendent.
Am mai stat 2 zile acolo, timp în care sărmanul tot slăbea, fiindcă pînă m-am trezit eu, că nu se sătura de la sîn, a trecut ceva timp. Abia acasă, în habitatul nostru, cînd am început să ne cunoaştem mai bine, să ne mirosim, am început să-l văd mai drăguţ. Evident, după multe îngrijiri cu tot felul de creme scumpe, pînă i-am reparat pielea extrem de sensibilă.
Acum pot să zic că broasca s-a transformat în prinţ. Pe zi ce trece e tot mai frumos, sau poate mi se pare mie că am ajuns să fac tot felul de exerciţii mentale să nu o iau razna şi îmi tot repet că e un copil reuşit. Apoi am dat în altă psihoză… că nu aveam hăinuţe pentru el…toate erau mari. Toţi aduceau haine mari, George a colindat toate magazinele de bebe şi cerea cele mai mici hainute… Cînd venea cu ele acasă, tot dezbrăcat era copilul.
Apoi altă problemă, că nu făcea de 5 zile caca… Era constipat sau nici nu-şi reglase tranzitul intestinal sărmanul, că eu cînd il vedeam cum se face covrig, mă luau frisoanele. Nu am reuşit nici cu termometrul să-l irit, supozitoarele alea mi se păreau mari pentru funduleţul lui, eram năucă că nu reuşeam să-il eliberez . Am chemat ajutoare - mama, soacra, şi, din păcate, nici una nu s-a încumetat să facă ce trebuie.
Am citit pe net, de acum dădusem în boala internetului, a tot felul de forum-uri cu şi despre copii sugari… O prostie să citeşti toate alea. Mai rău te zăpăceşti.
După alte 2 zile am înţeles că te tîmpeşti de tot dacă citeşti toate alea… Şi că nimic nu se potriveşte copilului tău din ce se scrie pe acolo. Prea tîrziu am înţeles că fiecare copil e unic şi că are reacţii unice. Copiii din ziua de azi sunt mult mai precoce decît scrie în tratatele de pediatrie.
Acum… e un mare căcăcios….ne disperă cu pamperşii. Uneori schimb şi 6 pamperşi în 15 minute. Dar nu ar fi asta durerea cea mai mare, durerea pentru mine este că pute aşa de tare, că la fiecare căcat de a lui mă icnesc de mi se ridică operaţia în coşul pieptului şi sfîrşesc cu vomitatul. Cine a zis că dacă e căcatul de la copilul tău suporţi, cred că nu ştia de nasul meu. Stau cu tot felul de odorizante pe lîngă mine, fiindcă parfum evit să dau în camera unde stă bebe. De fapt, nu mă mir de nimic, am vomitat pînă în ultima clipă de sarcină... Nu cred să mă mai vindec vreodată.
Acum eu şi Mihai suntem prieteni, am reuşit după un ritm haotic de somn, să ma reglez după el, cînd doarme el, fur şi eu o oră-două de somn. Şi mulţumesc tuturor sfinţilor că seamănă cu George, cuminţel, (dar şi la faţă), că, dacă era aşa dinamic ca mine, cred că eram la nebuni de mult.
Am început să ieşim pe afară…şi de aceea nu am răspuns la apelurile voastre, e mare zgomot pe afară şi mereu vedeam după ora 4 apelul pierdut. Îi place mult afară, însă mă descurc greu cu căruţul singură. Încă îl mai studiez precum fac animalele şi nu văd nimic de la mine, aproape c-aş face constestaţie că nu e al meu… Dar l-am văzut cum l-au scos din burta mea, aşa că nu am pe cine să acuz.
Am dansat de bucurie cînd am văzut după 2 saptămîni cum ia în greutate, dar am şi stat pe capul lui să mănînce… precum stau soacrele alea rele. Am învăţat că trebuie să-i dau lapte la cerere şi nu cum ziceau alea în spital la program de 3-4 ori. Dar, e drept că pînă să fii deştept, întîi eşti prost… aşa că nu mai ascult de nimeni şi fac cum cred eu de cuviinţă. Că pînă la urmă, vorba lui George: cresc copii analfabeţii şi idioţii şi nu ne vom pricepe noi? Asta e acum… şcoala asta nu se face nicăieri decît la propriul domiciliu şi cu propriul obiect.
Aşa cum nu există nici copii perfecţi, nu vor exista nici părinţi perfecţi şi de acum merg pe ideea că o să mă străduiesc să fac un om de nădejde din el. Acum am alt job şi alt şef: bebe. Dar e un sef bun, ne lasă să dormim, nu se isterizează la plîns, adică nici colici nu are, scînceşte doar cînd îi este foame şi trebuie schimbat şi nu se supără dacă nu reactionăm prompt la cerinţele lui. Însă are şi defecte: e pretenţios la cosmetice şi mare consumator de finanţe.
Plimbarea zilnică a devenit un prilej de evadare, că la început mă temeam şi de umbra mea, dar mite să-l las pe alte mîini cît fac o baie.
Acum pot să spun cert şi cu mîna pe inimă că sunt un alt om, aş vrea să cred că mult mai bun decît înainte şi că, atunci cînd mi-a zîmbit prima dată, am uitat de toate relele ce le-am văzut şi trăit în spital şi am uitat şi de toate sacrificiile pe care le-am făcut. Deja am început să-l citesc, ştiu cînd plînge de foame şi cînd scînceşte de plictiseală. Săptămîna asta am găsit destulă energie să mă uit din nou în oglindă şi deja am început să fac exerciţii să slăbesc.
O să mai revin cu alte impresii curînd. Mă duc că scînceşte şi stă cu gura căscată, ca şi puii de vrabie să le pice ceva din cer în gură.
Aaaaaaaaa, uitasem ce-i mai important: nu mai vreau fată… Prea mult se chinuie o fată.
Adriana Pădure
