Uliţa copilăriei mele

M-am lăsat pradă amintirilor şi zîmbesc frumos, ştrengăreşte. Dar acum sunt singur în faţa calculatorului şi îmi aduc aminte că bunicile mele au murit în urma buneilor, deşi casa nu a fost vîndută, ci înstrăinată către rude de gradul unu sau doi, ultima dată cînd am trecut pe acolo nu mai era mirozna acea de copturi şi bunătăţuri, uliţa mi s-a părut pustie, satul şi mai pustiu. A mai rămas doar în visul meu.
Uliţa copilăriei mele sunt, de fapt, două. De fapt trei, numai că una nu era chiar uliţă, ci o cărare pe care mergeam spre şcoală cu bunul mei prieten Liova. De fapt e Leonte. Zilele trecute mergeam pe o şosea asfaltată, cu fiul meu, care, fiind la oraş, nu-mi prea cunoaşte uliţele copilăriei mele. Uliţa mea e un univers întreg, o uliţă de ţară, pe care trec toţi oamenii, dar a doua e mai importantă, pentru că este cărarea pe care o parcurgeam zi de zi cu Liova spre şi dinspre şcoală, iar a treia, universul adică, fiind cam tot satul şi împrejurimile.
Uliţa propriu-zisă este strada copilăriei mele, într-un sat destul de mare, dar confundat cu un alt sat, care are mănăstire şi era în acest fel mai cunoscut. Pe timp de ploaie uliţa (care era "pavată" cu un praf de o palmă) se transforma în zonă inaccesibilă maşinilor. Acel praf mi s-a întipărit în memorie ca ţărîna în care mă jucam cu puţa... ei, nu numai eu, ci şi Nelu, Chiuşa şi iar Liova, dar şi să provocăm o colbăraie cu mai multe crengi cu frunze încît albiturile întinse de către gospodine să devină de o altă culoare.
Ulita copilăriei mele era de fapt foarte importantă, pentru că de o parte şi de alta erau construite în total 12 case, patru de o parte şi 8 de altă parte. Şi cum era la ţară, pe atunci, prispa şi soba şi multe alte elemente de construcţie foloseau ca materie prima paiele amestecate cu bălegar de cal. Procedeul se numea "lipire". Şi eu, ca un copil harnic ce eram, plecam pe uliţă la adunat de materie primă.
Ce îmi plăcea în mod special în grădina părinţilor mei erau doi copaci de cireşi, înalţi cît biserica din care, cînd eram pedepsit pentru isprăvile mele, urmăream meciurile de fotbal de pe stadion, mîncam sau culegeam cireşe ca să-i îmbunez pe ai mei. De atunci am o foarte mare plăcere să culeg cireşe.
Oamenii compensau sărăcia cu o curăţenie şi o frumuseţe simplă. "De ţară". Fiecare gospodar de pe uliţa mea avea vie, care făcea dealul unde se întindea uliţa ca fiind cel mai verde, erau grădini care miroseau mirific şi din care oamenii făceau un vin boeieresc, un vin roşu, care, vorba tatei, «nu pot să merg la medic pentru că vasele sangvine sînt murdare ca paharul din care am băut ». Am uitat să spun că, în ograda noastră intrau zilnic zeci de oameni pentru o «Bună ziua », dar care erau remuneraţi cu cîte un pahărel de ghiurgiuliu. Ei, bine, şi de gîrliciul de la beci sunt legate multe amintiri ale copilăriei mele. Nu ştiţi ce este gîrliciul ? Păi, sunt scările care legau lumina zilei cu răcoarea de lîngă butoaie.
Aveam şi eu rînduiala mea în această zonă de interese. Cînd taică-meu avea de lucru sau nu prea era în duşi buni, mă punea de gardă să urmăresc cine trece pe stradă. Dacă nu-i prea convenea vizitatorul, îşi găsea, chipurile, urgentă de treburi, în care vizitatorul stătea cît stătea, fără să mai fie tratat cu ospitalitatea obişnuită în ograda noastră, dădea deci să să ducă. Şi taică-meu îl oprea şi îi oferea să bea direct din litru (un vas de un litru), care îl punea pe oaspete în dilemă : cum să bea repede un litru cu vin cît ar încăpea în patru pahare de 250 mg ? Dacă stătea la cumpănă, taică-meu, glumeţ din fire, îi spunea că are treburi şi dacă o intrat acesta cu trebi sau fără trebi, sa înghită acel litru de vin că nu are cum să-şi piardă timpul preţios.
Nu ţin minte ca cineva să nu acceptat acel litru în arşiţa de vară, cînd pentru un strop de vin beţivul era gata să facă orice. Aha, am spus-o şi pe asta – orice vizitator, în concepţia mea, era un beţivan, deşi, în realitate, erau oameni gospodari. Dar, dacă erau gospodari, îmi ziceam, de ce nu au vinul lor ?
Casa: ţărănească, trei camere. « Casa mare » e o cameră unde aveam acces numai de marile sărbători. De fapt, accesul era pentru oaspeţi, rude. Noi, copiii, stăteam în camera « din fund », care ne despărţea de camera « din faţă » doar de o simplă uşă. Camera « din fund » servea şi ca dormitor, şi ca bucătărie. În genere, aici încăpeam cu toţii: mama şi tata şi 5 fraţi şi surori. Cuptorul care ne-a fost şi leagăn şi împărăţie, dădea cu fereastra spre drum, spre care priveam zile întregi în zile de iarnă pentru că nu aveam încălţăminte de iarnă sau pentru că eram pedepsit pentru şotiile şi trăsnaiele mele.
Ţin minte de Sf. Vasile am umblat pe toate uliţele, de dimineaţă pînă seara cu semănatul, fapt pentru care tata mi-a luat hainele şi le-a atîrnat într-un sarai. Am stat pe cuptor cinci zile, pentru că nimeni nu îndrăznea să mi le aducă, iar eu nu cutezam să ies dezbracat, numai în chiloţei, pe timp de iarnă. Si atunci priveam pe fereastră cum prietenii mei să dădeau cu sania, « cu lîjile » şi « canhioarcele ».
La care se adaugă lemne de tăiet, găini de alergat, oi de păscut. Mergeam cu oile la păscut de obicei primăvara, pînă le luau ciobenii la stînă. Toată mahalaua era la rîpă, pentru că pe lîngă faptul că păşteam oile, multe jocuri le mai organizau băieţii prin rîpa mare sau hîrtoape. Eu nu prea deosebeam hîrtoapele de cartoafe, aşa că am fost ţinta glumelor cînd oile au pornit spre « cartoafe » şi strigam în gura mare că oile sunt departe, dar băieţii rîdeau şi eu nu înţelegeam de ce o fac. Păi, dacă se duc oile la « cartoafe » şi nu la hîrtoape, nu este de rîs ?
Rîpa mică a fost locul unde am învăţat ţurca, jocul de-a războiul, locul unde m-am julit la genunchi de mii de ori... etcetera, plus locul unde jucam hochei pe ghiaţă cu cele două Anicuţe care se ţineau bine pe patine, în defavoarea mea că nu eram tare la acest capitol.
Gîrla... mamă ce stres am mai făcut mahalalei noastre cînd eu, Nelu şi Chiuşa am plecat la pescuit pentru prima dată, în gîrla mică, în gîrla mare. Nu se prindea deloc peşte şi după vreo dpuă ore unde mă strigă Nelu că o prins un peşte mare-mare. Pîntecul broaştei ce o ţinea în mînă strălucea de parcă ar fi într-adevăr peşte. Dar spre seară peştele a început să nimerească « în fatcă ». Aşa am prins la peşte, încît ajunşi pe uliţă, am găsit toate mamele disperate de căutări. Cred că am împărţit peştele la toate vecinele şi atunci toate cele 12 ograzi au făcut zeamă de peşte şi mămăliguţe.
Şuşaua satului, cea mai importanta arteră, de fapt adevarată uliţă. Mai ales seara între orele 8 şi 12, ne asezam colo-aşa la podeţe, şi tăifăsuiam, ne rîdeam unii la alţii, urmăream flăcăii cum îşi sărutau iubitele. Sau în serile de sîmbătă, cînd se făceau dansuri cu fanfară, băieţii mai mari ne luau şi pe noi pînă la uşă. Nu aveam voie să intrăm, aşa că ne căutam mai departe de urmărit băieţii şi fetele care se dădeau în întuneric pentru îmbrăţişări şi sărutări.
Pădurea din hîrtoape, plantată de noi şi care mai apoi ne-a adus mare necaz să îngrijim şi să prăşim între rînduri pentru ciocleji. Demult nu am mai mers la pădurea plantată de noi, ţin minte, o parcelă de stejari.
Mai da, de Craciun şi Paşte. Există cuvinte care să exprime acea împlinire şi lumină decît aceste sărbători ? Poate că, pentru mine, era şi Hramul satului de Sf. Gheorghe, cînd eram ridicat în sus de unchii mei, fapt pentru care îi aşteptam un an întreg să vină. Mai veneau ei şi în alte dăţi, dar nu era hram şi nu aveau motive « întemeiate » să mă dea « hura ».
Deci, stau acum şi mă copleşesc amintirile. Ceea ce ţine de primul sărut, nu voi spune. Secret. Al doilea sărut ? Secret. Al treilea sărut ? Secret.
De multă vreme, însă, mă apasă un vis. Utopic. Să bată clopotul baştinei şi să ne cheme pe toţi-toţi. Să lăsăm ocupaţiile cotidiene şi să venim în sat. Toţi absolvenţii şcolii noastre, dar toţi ce şi-au luat zborul în lume din satul şi uliţa copilăriei mele.
Explicaţii: "fatca" ar însemna plasa de prins peşte, "hîrtoape" - văgăuni.

Fîntîna Doamnei

Locul sfinţit cu apă curgătoare. Opera realizată de pictorul Gheorghe Vrabie, Membru de Onoare al AO "Alianţa între generaţii" din Făleşti.

Ziua Uşilor Deschise

11 aprilie 2009 - Asociaţia Obştească "Alianţa între generaţii" şi Gimnaziul Chetriş au găzduit Ziua Uşilor Deschise. Urmăriţi prezentarea:

Publish at Scribd or explore others: Magazines & Newspape chetris zimbraria

Indecişii

Azi încerc sa fiu categorisit ca fiind indecis. În R. Moldova sunt în toi electoralele. Nu mă implic direct, deoarece îmi menţin statutul de persoană independentă. Ca opţiune politică, în calitate de votant, îmi voi exprima atitudinea civică în cabina de votare. Deci, nu la urna de votare, ci în cabină. Şi o voi face singur, fără să fiu "ajutat" de companii şi campanii de agitaţie. Nu am nevoie să fiu ajutat în a mă decide cum, unde, pe cine să votez. În fine, vreau să punctez doar cîteva aspecte.
1. Privesc campania pre-electorală ca fiind un spectacol prost regizat. Absolut toate formaţiunile politice se află într-o "goană a înarmărilor" cu cuvinte obscure, indecente, obraznice. Este o "înarmare" din partea tuturor cu materiale informative, publicaţii. Tone de asemenea materiale sunt descărcate zilnic în localităţile noastre. Cum se distribuie, unde ajung acestea, ce vor face alegătorii cu atîta maculatură necitită e o altă chestie. Dar concurenţii electorali bravează cu tonele, cu culorile. Steaguri, mărţişoare, pungi de polietelenă, concerte, limuzine. De felul cît de luxoase sunt limuzinele, cît de mare este caravana electorală de agitaţie se presupune că este mai puternic partidul. Doamnele candidate vorbesc despre sărăcie în faţa amărîţilor şi amătîtelor, fiind îmbrăcate în haine, trenciuri de mii de euro. Şi sigur, pe ei ne cer, ne imploră, ne conving, ne roagă să votăm. Eu am un vot şi îl voi da numai unuia dintre concurenţi. Aşa cum în oraşul meu, în zona centrală ar fi 5 magazine în care se vinde pâine, uite, că am nevoie de o pâine. Şi toţi îmi propun pâine, care mai de care. Or, eu am nevoie de o pâine. De una singură. Şi nu voi cumpăra două nici în ruptul capului.
2. Toţi concurenţii luptă. Luptă să învingă, să distrugă, să doboare. Se cheltuie milioane pentru a mă convinge pe mine, un biet cetăţean, că am dreptul la un singur vot. Nimeni nu construieşte, ei toţi vor să învingă. În luptă nu are de cîştigat nimeni, mai cu seamă alegătorii. Vor fi nişte profitori şi noi vom aştepta încă patru ani pentru o nouă schimbare. Îmi amintesc, în oraşul meu de 30 de ani se tot construieşte se tot dă în exploatare un apeduct. În această perioadă au ajuns parlamementari mai mulţi ofertanţi de a ne aduce apă pînă în casele noastre. Dacă e să contabilizez, sunt cel puţin 7 legislaturi naţionale, cam tot atîtea locale, cîteva unionale. Şi apeduct va fi într-un tîrziu, pentru că nu mai este ce să se fure, deoarece se constituie consilii ale cetăţenilor, se colectează fonduri, se fac monitorizări. Se va construi, iar aleşii deja vor veni să taie panglica. Aşa, ca şi în cazul cu gazificarea. Este imposibil de verificat informaţia într-o ţară în care sunt normative, acte, decizii, pentru ca, în ultimă instanţă, tot cetăţenii să plătească instalarea de conducte de gaz. Mii de explicaţii, lumea stă cu gura căscată în faţa televizoarelor pentru ca vre-un oficial să le spună cine aduce gazul în localitate, cine aduce conducta pînă la poarta gospodarului, care şi ce fel de instrucţiuni trebuie să respecte gospodarul. Pentru că fiecare persoană implicată în darea în exploatare îşi va prezenta pretenţiile doar după ce conducta este deja instalată. Orice pretenţie costă însă bani. Şi bani buni.
3. Instituţiile internaţionale, SUA cheamă cetăţenii Moldovei să participe la vot. Proiectele ce sunt finanţate din exterior pentru a-l face pe cetăţean să participe la votare nu spun şi nu cer de la aleşii de orice rang ca aceştea să lucreze în serviciul cetăţeanului. Îmi imaginez că alegătorul american este rugat să se prezinte la alegeri. Păi, fără a fi rugat, el vine nu pentru a-şi face datoria civică, ci pentru că este onorat să participe. Pentru că legislativul, pentru că executivul, pentru că instituţiile de drept funcţionează în serviciul cetăţeanului. La noi este invers. Toate aceste instituţii lucrează în serviciul unui grup restrîns, iar cetăţeanul este scos din procesul de participare activă timp de 4 ani.
4. Sondajele arată că 33 - 37 la sută din alegători nu vor merge la alegeri sau sunt indecişi, sau sunt plecaţi peste hotare. Oamenii au obosit de atîta minciună. Neprezentarea la vot a acestor persoane este de asemenea un gest de atutudine. Fiecare procedează cum doreşte, fiecare îşi exprimă atitudinea aşa cum vrea. Nu prin manifestări publice, nu prin marşuri. Ci prin tăcere. Prin neprezentare. Şi eu îi salut. Le salut decizia de a se manifesta astfel sau altfel. Eu voi acorda acest unic vot, al indecis-ului, dar ştiu că viaţa mea în următorii patru ani nu se va schimba deloc. Să vină NATO, să vină UE, oricum viaţa mea în următorii ani nu se va schimba. Ei, bine, să intram în NATO, să intrăm în UE, ca să nu mă credeţi întru totul un personaj lipsit de scrupule. Adica, cum să îmi permit ca să vină NATO sau UE? Şi daca?!
5. Am pe masă, în faţa mea, o invitaţie de la biroul electoral al secţiei de votare. De fapt, sunt trei. Mi le-a adus cineva fără să-mi spună ceva. Nu sunt invitaţii pe numele meu. Alţi alegători urmau să primească aceste invitaţii. Şi mă întreb: unde ar fi adresele acestor trei alegători din moment ce adresa mea e alta, dar şi numele meu este altul decît al lor?
6. Cineva număra cheltuielile efectuate de concurenţii electorali. Milioane!!! Dacă aceşti bani erau direcţionaţi către soluţionarea unor probleme sociale, crearea de locuri de muncă etc., etc., nu mai era nevoie de atîta maculatură în culori, atîtea lacrimi de crocodil că cineva ar vrea să fie în parlament ca viaţa mea să fie alta. Nimeni nu şi-a amintit de mine timp de 20 de ani, decît la alegeri, că au nevoie de mine. În rest, strada mea e ca una dintr-un sat plină de noroi, străzile cu nume nu sunt deloc iluminate, rutele orăşeneşti au un itinerar astfel ca pasagerul să se simtă stresat de la prima oră a zilei. A, da, se zice deja că şi locuri în cimitir sunt pe sfîrşite.
7. Prietenul meu este angajat la un ziar local. Ei, bine, departe de a se numi ziar, pentru că o publicaţie informează, ia atitudine. Prietenul meu care, deci, este gazetar, vine periodic la mine şi mai discutăm lucruri nedemne unui stat civilizat. Dar prietenul meu gazetar nu a scris nici un rînd despre luarea de atitudine, nu a scris nici un articol de participare civică. El scrie ca să placă şefilor.
8. Mă întreba o respectabilă doamnă, că, uite, nu se vede nici un şef la activităţile culturale. Mihai Volontir a fost omagiat mai bine şi mai frumos la televiziunea rusă. La vîrsta de 75 de ani a montat un spectacol de zile mari. Şi mă bucur că nu au asistat şefii. Purtătorii de cultură şi valori culturale nu sunt şefii, ci oamenii.
9. Cu toate acestea, mai sunt zile cu soare. Recent a fost omagiat pictorul Gheorghe Vrabie la Făleşti şi Chişinău. La Leova a fost montată piesa Oltea de Andrei Strîmbeanu (regizor Vitalie Cărăuş) cu participarea unor persoane cu suflet.
10. Şi tot soare. Vine fiica din Franţa. E vacanţa de Paşti. Nu am mai vazut-o de un an şi jumătate. Ţara asta i-a lăsat de izbelişte pe tinerii aflaţi la studii în Europa. Nici tu bursă. Bursă simplă. De merit. De bursă a premierului sau a preşedintelui nici nu mai vorbim.
11. Echipele mele favorite de fotbal - România şi Moldova au pierdut meciurile ordinare. Aici chiar deloc nu ma întistează faptul. Mingea e rotundă, chiar dacă se poate rostogoli şi în poarta adversă, macar uneori.

Expoziţia "Culorile primăverii"

Expoziţia de desene „Culorile primăverii” în incinta Asociaţiei Obşteşti „Alianţa între generaţii” din Făleşti a constituit un punct de reper al vizitei efectuate de către pictorul Gheorghe Vrabie în cadrul manifestărilor omagiale organizate cu prilejul celor 70 de ani de la naştere. Desenele prezentate de către discipolii Şcolii de Arte Plastice pentru Copii „Gheorghe Vrabie” din Făleşti (profesori Gheorghe Gruşca şi Lia Gruşca) şi a filialelor sale din satul Sărata Veche (profesor Ion Roman) şi Gimnaziul – internat Făleşti (profesor Stela Proca) au fost apreciate de maestrul Vrabie acordînd Diplome şi autografe pentru aceşti elevi de 7 - 14 ani care îşi manifestă interesul faţă de culori.
Ajunsă la ediţia a doua, expoziţia s-a bucurat şi de data aceasta de susţinere din partea Asociaţiei „CONSUMCOOP” (preşedinte Oleg Galiţ), Primăriei Făleşti (primar Pavel Ivanciuc), a omului de afaceri Vladimir Osoianu.

Omagierea pictorului Gheorghe Vrabie la Falesti

Peste 200 de elevi ai Liceului Teoretic M. Eminescu din Falesti au participat la omagierea pictorului Gheorghe Vrabie, autorul Stemei de Stat, a designului leului moldovenesc, autor de grafica de carte la peste 100 de carti, autor de lucrari de fresca.
Ajuns la onorabila virsta de 70 de ani, pictorul Gheorghe Vrabie este omagiat la Falesti printr-o suita de manifestari org=anizate la initiativa Asociatiei Obstesti Alianta intre generatii care i-a acordat maestrului titlul de Membru de Onoare, iar anterior a solicitat Consiliului Raional Falesti atribuirea numelui pictorului Gheorghe Vrabie Scolii de Arte Plastice pentru Copii din orasul Falesti.Cu atit mai inspirata a fost intilnirea, deoarece copiii au asistat la o lectie de adevarata cultura si istorie, moderata de criticul de arta Eleonora Sitnic, pictorii Leonid Popescu si Dorina Vrabie.

Membru de Onoare

Asociaţia Obştească „Alianţa între generaţii”

conferă insubstituibilului reper moral al societăţii

pictorului GHEORGHE VRABIE

calitatea de
Membru de Onoare

în semn de recunoştinţă, pentru merite excepţionale în afirmarea valorilor şi idealurilor poporului, pentru ataşamentul nestrămutat faţă de cultură, artă, istorie, pentru preţuirea şi grija constantă, plină de căldură faţă de simbolica statului şi de actul cultural şi istoric din Republica Moldova.

Gheorghe Şova,
preşedinte
Membri:
Dumitru Trocin
Ion Scutelnic
Ion Moşanu
Oxana Tiron
Olga Şova
Eugenia Moisei
Silvia Ignat
Mihai Sîncu

Făleşti, 20 martie 2009